Doi prieteni mergeau împreună prin deșert.
La un moment dat s-au certat și unul dintre ei i-a spus vorbe grele celuilalt și l-a lovit.
Acesta din urmă, îndurerat, fără cuvinte, a scris pe nisip:
… „Astăzi, cel mai bun prieten m-a jignit și m-a lovit.” Au continuat să meargă și au ajuns la o oază, în lacul căreia au decis să se răcorească.
Cel care fusese pălmuit a fost cât pe ce să se înece, dar prietenul său l-a scos la mal.
După ce și-a revenit, cel salvat a scris pe o piatră:
„Astăzi, prietenul meu cel mai bun a fost lângă mine când am avut nevoie de el.”
Celălalt l-a întrebat:
-Când te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o piatră. De ce?
Acesta i-a răspuns:
-Când sunt rănit scriu pe nisip pentru ca vânturile să șteargă amintirea suferinței. Dar când cineva îmi face un bine sap această amintire în piatră, pentru ca ea să dăinuie, neștearsă…

Lasă vânturile să împrățtie chiar acum în depărtări suferințele tale trecute, ca și când ar fi fost scrise pe nisip… Și cum ar fi să începi să-ți sapi în piatră bucuriile ori de câte ori îți ating sufletul, pentru ca să te poți întoarce la ele atunci când ai nevoie?

Anunțuri