DESPRE DUMNEZEU FIUL

Care sunt articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul?

Articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul întrupat art. II – art. VII.

Ce ne învaţă aceste articole privite laolaltă?

Ele ne vorbesc despre cea mai mare şi mai minunată faptă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ele ne spun că Cel ce ne-a mântuit pe noi este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea  ne-a înfăptuit-o prin întruparea Sa ca om, prin învăţătura şi prin moartea Sa pe cruce şi Învierea din morţi, după care S-a înalţat la ceruri întru slava, de-a dreapta Tatălui.

Multă iubire ne-a arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne vorbeşte articolul I din Simbolul Credinţei. Dar dovada cea mai mare a iubirii ce ne-o poartă ne-a arătat-o prin aceea că pe Însuşi Fiul Său L-a trimis în  Lume, ca om, şi L-a dat morţii pe cruce „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”.

Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Iar Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I milă de neamul nostru şi înduioşându-Se de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, Îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru… şi dă morţii propriul Său trup».

Aveau oamenii trebuinţă de această întrupare?

Aveau neapărat trebuinţă. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul şi moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmănie (Rom. 5, 10) între ei şi Dumnezeu, fiind toţi „fii ai mâniei” (Efes. 2, 3; R.om. 5, 9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face binele, încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea cugetul lor, făceau mereu răul. Din această pricină, cugetul îi mustră necontenit. Iar aceasta era un semn că Însuşi Dumnezeu era nemulţumit. Dar Dumnezeu Îşi arată nemulţumirea şi prin pedepsele ce le aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit (Rom. 5, 18). De altfel, însuşi păcatul pe care îl făceau oamenii producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni, pizmă, ură, ceartă şi războaie. Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca să nu fie «răutatea fără de moarte» (Molitva la morţi). Toţi mureau şi prin moarte se duceau la moartea veşnică, adică la chinurile fără de sfârşit. Dar aceasta era o stare prea chinuitoare şi nu putea fi răbdată nici de iubirea lui Dumnezeu. Se cerea mântuirea omului din ea.

Nu puteau să-şi dea oamenii inşişi mântuirea din această stare?

Nu puteau. Căci deşi ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu puteau scapa de el, firea lor era slăbită de păcat, erău robii păcatului. Această stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol Pavel astfel: „Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7, 19-20). Nici un om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era „rob legii păcatului” (Rom. 7, 23), şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc. Iată ce spune Sf. Atanasie: «Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet şi tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor, cum era cu putinţă ca omul să întoarcă sufletul şi mintea oamenilor? Dar poate să zică cineva că lumea întreagă ar fi putut face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atâtea mari rele. Căci lumea există şi  oamenii se tăvăleau în atâtea mari rele».

 Nu-i putea mântui nici măcar vreun înger? Trebuia să vină Însuşi Fiul lui Dumnezeu?

Nu-i putea mântui nici un înger. Întâi, pentru că împăcarea cu Dumnezeu trebuia să fie o faptă la care să ia parte Însuşi Dumnezeu. Al doilea, pentru că oameii trebuiau să fie scăpaţi şi de moarte. Iar moartea nu putea fi înlăturată decât prin viaţa fără de sfârşit, care e numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima dată viaţă oamenilor; numai El o putea da şi a doua oară. Sf. Atanasie spune iarăşi: «Nu era cu putinţă nici prin îngeri, deoarece ei nu sunt chipuri după care omul să fie creat du asemănarea lor. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu a venit în persoană, ca unul care este chipul Tatălui, ca să poată reînnoi pe omul cel creat după chipul Lui».

 Dar nu putea sa faca aceasta Fiul lui Dumnezeu  in cer si nefâcându-Se om?

Dumnezeu, în întelepciunea Sa, a socotit ca nu e potrivit sa mîntuiasca pe oameni de departe.Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai importante sunt trei.

Care este primul din aceste motive?

Primul motiv e că dreptatea cerea ca, precum un om a călcat legea ascultării de Dumnezeu, un Om se cădea să şi ispăşească, împlinind această lege prin ascultare şi plătind cu viaţa Sa nevinovată călcarea celorlalţi: „Precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătşi cei mulţi, tot aşa şi prin ascultarea Unuia, se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5, 19). Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea între Dumnezeu şi om să se facă nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci şi a omului. Sf. Grigorie de Nissa spune: «După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească prin învierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare». De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu si om, ca să lucreze în numele oamenilor, dar fapta Lui, ca a Celui ce era şi Dumnezeu, să aibă un preţ care să covârşească vina tuturor oamenilor. «Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, nu era de un preţ mic; nu era o oaie necuvântătoare, nu era un om de rând, nu era nici un înger, ci Dumnezeu, făcut om. Fără-de-legea păcatului nu era aşa de mare pe cât dreptatea Celui mort din pricina noastra; nu am păcătuit aşa de mult cât preţuia dreptatea Celui ce Şi-a pus sufletul pentru noi».

Luând firea noastră şi ţinând-o curată şi împlinind cu ea legea ascultării de Dumnezeu şi ispăşind cu sângele ei vărsat pe cruce călcarea oamenilor, a scăpat-o de osândă şi ne-a împăcat cu Dumnezeu. „Vrăjmaşi fiind”, zice Sf. Apostol Pavel, „ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10 şi II Cor. 5, 18). Firea noastra, care înainte purta în ea urâţenia neascultării şi era purtată de cei ce erău duşmani lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curată a Fiului Său prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Său, Dumnezeu privea cu iubire şi la firea noastră pe care purta El. Iubind pe Fiul Său, Cel ce S-a făcut ascultător până la moarte, Dumnezeu iubea totodată pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastră ca pe cea care a călcat legea şi drept urmare trebuie să moară, ci ca pe firea care a ispăşit călcarea legii şi e vrednică să se împărtăşească de viaţă. Şi iubirea lui Dumnezeu faţă de firea noastră, purtată de Fiul Său, avea să se răsfrângă asupra tuturor celor ce purtau această fire şi se lipseau prin credinţă de Fiul Său. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că în Fiul lui Dumnezeu „avem râscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelar şi că „printr-Însul a binevoit să împace toate cu Sine, făcând pace prin sângele crucii Lui”. Sau şi mai limpede: „Şi pe voi care eraţi oarecând înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu, mintea voastră către lucrurile rele, de acum v-a împăcat prin moarte, în carnea trupului Lui, ca să vă pună pe voi sfinţi şi fără prihană şi nevinovaţi înaintea Sa” (Col. 1, 14, 20, 21-22).

Iubindu-ne acum Dumnezeu întru Iisus Hristos, ne face parte de aceaşi moştenire a bunătăţii Sale, de care Se împărtăşeşte Iisus Hristos ca Fiuy al Său, socotindu-ne şi pe noi ca pe nişte fii ai Săi: „Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom. 8, 17).

Dar al doilea motiv al întrupării care este?

Al doilea motiv pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca să ne arate că dragostea Lui faţă de noi e aşa de mare, ca El nu mai stă departe de noi, ci Se face om ca noi, ia firea noastră şi vine între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru şi să ne înveţe faţă către faţă, nu prin alţii, ca în Vechiul Testament. El voia astfel să ne câştige şi mai mult inima, prin dragostea Sa, şi să ne dea pildă văzută de cum trebuie să se poarte un om adevărat ca să placă lui Dumnezeu. Si El nu S-a făcut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor, rămânând în legătură cu noi şi arătând cât de mult preţuieşte şi iubeşte pe oameni. «Mântuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca să Se facă partaş firii noastre, ca să ne înveţe prin pildele Sale calea virtuţii, ca să ne scape de stricăciune prin comuniunea cu viaţa, făcându-Se începătura învierii noastre».

Şi care este al treilea motiv al întrupării?

Al treilea motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu S-a mai întrupat ca, unind firea noastră cu firea Sa dumnezeiască, făcând-o firea Lui însuşi, ea să nu mai poată să se depărteze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze împotriva Lui, ca acest templu să nu se mai poată ruina, ci să fie de-acum mereu plin şi străbătut de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putinţă ca firea noastră, odată mântuită, iarăşi să se piardă. În acelaşi timp, numai aşa a putut să scape cu adevărat şi pentru totdeauna firea omenească de stricăciune şi de moarte, unind-o strâns cu Sine Cel ce era izvorul nestricăciunii şi al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum în Dumnezeu, toţi putem fi „zidiţi intru Hristos” (Efes. 2, 10). Noi putem adică acum să stăm mai uşor, dacă vrem, în legătură cu Fiul lui Dumnezeu, căci El e şi om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stând prin credinţă şi prin dragoste în legatură cu El, ne aflăm zidiţi în El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite şi aşezate toate la început, când s-au făcut, cu atât mai mult acum, luând El firea noastră, ne aşază iarăşi în El şi mai deplin, pe toţi cei ce vrem. Drept aceea ne îndeamnă: „Întru El să umblaţi, înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Întsul” (Col. 2, 6-7). Sf. Chiril al Alexandriei înfăţişează motivul al treilea astfel: «Cum putea omul de pe pământ, căzut în moarte, să se întoarcă la nestricăciune? Era nevoie ca trupul muritor să se împărtăşească din puterea de viaţă a lui Dumnezeu. Iar puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu-Tatăl e Cuvântul Cel Unul-Născut».

Sursa: INVATATURA DE CREDINTA ORTOXA CRESTINA ORTODOXA – Catehism  – editie a arhiepiscopului Vadului, Feleacului si Clujului, aparuta cu binecuvantarea Inalt Preasfintitului Arhiepiscop BARTOLOMEU VALERIU ANANIA – Cluj 1993 – aparuta la Imprimeria Arhidieceziana Cluj  – pag 43– 44 – 45

 

 

 

 

 

Anunțuri

Jurnalul unui puști

 În primul volum al seriei, care a făcut ravagii în rândurile pieţei editoriale pentru copii, protagonistul, Greg Heffley, elev de şcoală generală, are de înfruntat mai toate problemele specifice vârstei: popularitatea în faţa colegilor, eternele fâstâciri în faţa fetelor, pofta de joc mult mai mare decât pofta de lecţii. Plină de umor şi de poante presărate la fiecare rând, desenată impecabil şi perfect potrivită universului puştilor, ediţia românească a cărții „Jurnalul unui puşti”, aflată deja la al doila tiraj, îi va convinge până şi pe cei mai leneşi copii că lectura nu este deloc o activitate plictisitoare.

Puterea unei rugăciuni

O femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins, a intrat într-o zi într-o băcănie. S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un mod foarte umil, l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea și ei pe datorie câteva alimente. I-a explicat cu glas ușor că soțul ei era foarte bolnav și nu putea munci și că aveau șapte copii, care trebuiau hrăniți.

Băcanul a privit-o de sus și i-a cerut să părăsească imediat magazinul său.

Având însă în gând nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus:

–          Vă rog, domnule, o să vă aduc banii de îndată ce voi putea.

Băcanul însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie, pentru că nu are credit deschis la magazinul său. Lângă tejghea se mai afla încă un client, care a auzit discuția dintre cei doi. Clientul făcu câțiva pați înainte și îi spuse băcanului că o să acopere el costurile pentru orice are această femeie nevoie pentru familia sa.

Băcanul răspunse, parcă în silă:

–          Ai o listă cu cumpărăturile de care ai nevoie? Ea a răspuns:

–          Da, domnule.

–          Bine, spuse băcanul, atunci pune-o pe cântar și eu o să-ți dau marfă de aceeași greutate cu lista dumitale.

Femeia, ezitând o clipă, cu privirea în jos, băgă mâna în geantă și scoase o bucățică de hârtie pe care scrise ceva în grabă. Apoi puse cu grijă bilețelul pe cântar, cu privirea tot aplecată.

Ochii băcanului și ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cântarul stătea înclinat în partea cu hârtia. Băcanul, privind la cântar, s-a întors ușor către client și îi spuse mormăind:

–          Nu-mi vine să cred!

Clientul a zâmbit, iar băcanul a început să tot pună pe cântar alimente.

Cântarul tot nu se echilibra, așa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic.

Băcanul ședea privind cu dezgust. În fine, smulse bucățica de hârtie de pe cântar și o privi cu mare uimire.. Nu era vorba de o listă de cumpărături, ci era o rugăciune care spunea așa: „Iubite Doamne, Tu îmi cunoști nevoile așa că eu le pun în mâinile Tale.”

Băcanul îi dădu femeii alimentele și privea în continuare tăcut, înmărmurit. Femeia îi mulțumi și plecă din magazin. Celălalt client îi dădu băcanului o hârtie de 50 de dolari și îi spuse:

–          Numai Dumnezeu știe ce greutate are o rugăciune.

 

Explicatia Crezului – VII


 http://shop.artgeorgies.ro/index.php/catalog-religios/diverse/crucifixuri/crucifix-cu-iisus.html

Ce se înţelege prin cuvintele „văzutelor tuturor?

Sf. Scriptură ne spune că la început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul (Fac. 1, 1). Am văzut mai înainte că „cerul” din aceste cuvinte înseamnă lumea nevăzută a îngerilor. Pământul înseamna lumea văzută. Această lume văzută, adică pământul cu toate ale lui, era la început nevăzut şi netocmit, adică fără formă (Fac. 1, 2).

Creând lumea, Dumnezeu a urmat o anumită ordine a făpturilor, ca să îngăduie acestora

să se sprijine unele pe altele, în înţelesul că cele ce urmau nu puteau să apară fără cele

dinainte. Aşa, Dumnezeu a făcut în ziua întu lumina, fără de care nu e cu putinţă nici o lucrare şi nici o creştere. În ziua a doua a făcut tăria, sau cerul văzut; în a treia, adunarea apelor, uscatal şi toate ierburile şi plantele; în ziua a patra, luminătorii cerului, soarele, luna şi stelele; în ziua a cincea, peştii şi păsările; în ziua a şasea, animalele cu câte patru picioare, târâtoarele, tot felul de animale şi la urmă pe om (Fac. 1, 3-26). În ziua a şaptea Dumnezeu Sa odihnit de lucrarile Sale. Ordinea aceasta în care diferite feluri de viaţă şi de făpturi apar într-o înlănţuire firească şi necesară, începând cu lumina şi terminând cu omul, arată adânca înţelepciune a Ziditorului. Sf. Părinţi spun că omul a fost făcut în urma celorlalte lucruri pentru că se cuvenea să fie pregătită împărăţia şi apoi să vină împăratul ei – omul. Omul nu putea să apară decât atunci când toate cele trebuitoare vieţii lui erău create. El nu putea veni în lume înainte de apariţia vieţii. Plantele şi toate celelalte animale trebuiau să apară înaintea lui.

Pornirile cele rele ale făpturilor au fost de la început?

Nu. Făpturile au fost curate, nevinovate şi nevătămătoare atunci când au fost zidite: „Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erău bune foarte” (Fac. 1, 31).

Ce ne descoperă Sf. Scriptură despre facerea omului şi starea lui dinainte de

păcat?

Sf. Scriptură ne spune că în ziua a şasea, după ce a făcut toate celelalte fiinţe,

Dumnezeu, în Sf. Treime, a zis: „Să facem pe om după chipul Nostru şi după asemnnare” (Fac. 1, 26). „Şi, luănd Domnul Dumnezeu tărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa 1ui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7).

Omul a fost făcut deci printr-un act special, din mânile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: „Mâinele Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Iov 10, 8). Aceasta arată cinstea deosebită dată de Dumnezeu omului. După ce existenţa lui a fost hotărâtă înainte de facerea lumii şi la fel şi stăpânirea lui asupra acesteia, Dumnezeu îi pregăteşte aducerea lui la existenţă şi alcătuirea fiinţei lui. Omul a fost făcut din pământ, în vârstă tânără, bărbătească.

Ce spune Sf. Scriptură despre femeie?

Dumnezeu a văzut ca nu este bine să fie omul singur: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după

chipul Său… a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 27). „Şi a făcut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din, Adam, femeie, şi a adus-o lui Adam. Şi a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va nume femeie, pentru, că este luată din bărbatul său” (Fac. 2, 22-23).

Cea dintâi femeie, Eva, a fost făcută pentru continuarea neamului omenesc, aşa cum tot cartea Facerii spune: „Şi i-a binecuvântat Dumnezeu pe ei zicind: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul…” (Fac. 1, 28). Eva a fost făcută din coasta lui Adam, zice Sf. Efrem, ca să nu fie bănuiala că altcineva a fost ziditorul femeii decât Dumnezeu.

De ce Eva n-a fost făcută din aceeaşi ţărână ca Adam?

Eva n-a fost făcută din ţărână, ci din coasta lui Adam, pentru că în bărbat şi în femeie este o singură fire trupească, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la început nau fost făcuţi pereche, bărbat şi femeie, sau doi bărbaţi, ori două femei, ci mai întâi bărbatul şi apoi, din el, femeia.

Ce înseamnă chipul şi asemanarea lui Dumnezeu în om?

Chipul lui Dumnezeu în om este mănunchiul de puteri sufleteşti: raţiunea, voinţa,

simţirea, cu care omul se îndreaptă spre Dumnezeu printr-o activitate neobosită pentru

desăvârşire, iar asemanarea lui Dumnezeu în om este înfăptuirea acestei desăvârşiri prin

împreunălucrarea harului dumnezeiesc cu silinţele omului. În amănunt, chipul lui Dumnezeu înseamnă:

1. Stăpânirea peste făpturile pământului, potrivit cuvântului Scripturii: „… umpleţi pământul şi-l supuneţi şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile care se mişcă pe pământ şi peste tot pământul” (Fac. 1, 28). „Micşoratu-l-ai pe dânsul (pe om) cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu, cinste l-ai încununat pe el şi l-ai pus pe dânsul peste lucral mâinilor Tale” (Ps. 8, 5-6);

2. Raţiunea şi voia liberă în năzuinţa lor spre Dumnezeu, adevăr şi bine.

După ce Dumnezeu a făcut pe om, unde l-a aşezat?

După ce a făcut pe om, Dumnezeu l-a aşezat în Rai şi i-a pus hrana la îndemâna, facând

„Să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de măncat” (Fac. 2, 9). În Rai se aflau şi pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Care era starea omului în Rai, înainte de păcat?

În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inină curată şi voinţă liberă. El

însă nu era desăvârşit, căci desăvârşirea se câştigă prin încercare şi deprindere. Ea constă în curăţia păstrată prin împreunălucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească era înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfânt (Fac. 2, 7). Numai această părtăşie îi asigura lumina sfinţeniei şi apropierea de Dumnezeu128. Mintea lui Adam era într-o continuă înălţre minunată spre Dumnezeu, trupul era liniştit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu era încă în el framântarea mişcărilor neorânduite. Sfinţenia primilor oameni nu era desăvârşită, dar ea nu era nici numai o stare de nepăsare şi neştiinţă copilărească, aşa cum pretind unii, ci o stare de nevinovăţie şi nerăutate.

Îmbrăcaţi în haina Duhului Sfânt, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simţeau nevoia de a se acoperi. Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adică cu acoperământul nepiericiunii, cât timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam si Eva trăiau în Rai ca îngerii, deci fără trebuinţa îmbrăcăminţii. Scriptura zice: „Adam şi femeia lui erău amândoi goi şi nu se ruşinau” (Fac. 2, 25). Neascultarea şi păcatul nesăvârşindu-se încă, ei erău îmbrăcaţi în mărirea cea de sus. De aceea nu se ruşinau. După călcarea poruncii însă, a venit ruşinea şi cunoaşterea goliciunii.

Adam apare înzestrat cu o uimitoare uşurinţă de cunoaştere şi cu o înţelepciune

deosebită. Din primele clipe ale facerii lui el se înfăţişează cu o minte ageră, ca unul care

păstra în el lumina limpede şi curată, dată lui de Dumnezeu, şi-şi menţinea vrednicia neatinsă a firii. Harul care punea pe Adam în legătură cu Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea ca el să dea nume făpturilor supuse lui: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului” (Fac. 2, 20).

În limba, adică în puterea de a vorbi, pe care o capătă Adam odată cu zidirea lui, se

arată firea raţională a omului. Primii oameni, înainte de păcat, trăiau o viaţă fericită135. Ei n-au fost zidiţi nici nemuritori, nici muritori, ci în stare de a ajunge la nemurire sau să moară, după ascultarea sau neascultarea lor faţă de porunca lui Dumnezeu.

Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de curţie, de fericire, de

cunoaştere, de putinţă de a nu muri, dar nu era o stare de desăvârşire deplină. Omul putea

înainta spre această desăvârşire, după cum se şi putea abate de la desăvârşire, folosindu-se de acelaşi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.

Cu ce scop a făcut Dumnezeu pe om?

Dumnezeu a făcut pe om pentru ca acesta să se împărtăşească de bucuria de a fi în

preajma lui Dumnezeu şi de fericirea de a cunoaşte, de a iubi şi de a slăvi pe Dumnezeu. El este încununarea întregii zidiri, este o lume în mic (microcosm), cum zic Sf. Părinţi. Prin trupul său, el face legătura cu lumea, iar prin sufletul său, el face legătura cu Dumnezeu. Omul a fost făcut să fie făptura aleasă a slavei dumnezeieşti137. Rostul său în Rai era să împlinească porunca lui Dumnezeu.

Care este porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia să asculte?

Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: „Iar din pomul cunoştinţei

binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Fac. 2, 17).

Adam şi Eva au păzit această poruncă?

Un timp au păzit-o. Dar din îndemnul diavolului în chip de şarpe şi sub pornirea

mândriei lor, Eva întâi, şi Adam după ea, au mâncat din pomul oprit, călcând porunca lui

Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe şarpe, a prezis necazuri şi suferinţe primilor oameni, i-a scos afară din Rai, dar le-a făgăduit pe Mântuitorul (Fac. 3, 15 şi urm.).

Cum se numeşte acest păcat al lui Adam?

Acest păcat se numeşte păcatul strămoşesc, fiindcă îşi are originea în căderea

protopărinţilor noştri prin neascultare faţă de porunca dată lor de Dumnezeu (Fac. 2, 16-17; 3, 6-19). Păcatul acesta a trecut la toţi oamenii, cum spunecum spune Sf. Apostol Pavel: „Printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume” (Rom. 5, 12).

Cum se moşteneşte păcatul strămoşesc?

Aceasta este o taină mare. Ceea ce se poate spune este că păcatul acesta, pe care-1

moştenim din tată în fiu, prin naşterea fireasca138, nu ni se socoteşte ca păcat al nostru,

personal, ci ca o stare păcătoasă, ca o înclinare spre păcat, izvorâtă din călcarea poruncii

dumnezeieşti şi care este egală cu păcatul, în faţa legii lui Dumnezeu. Pentru că această

stare păcătoasă este egală cu păcatul însuşi, Biserica a rânduit botezul copiilor, care nu au

păcatele celor vârstnici dar care totuşi, moştenesc aplecarea spre păcat, care vine de la Adam (Fac. 7, 20; II Cron. 6, 36; Iov 4, 17-19; 14, 4; 15, 14-16; 25, 4; Ps. 13, 1-3; 50, 6; 52, 2-4; 57, 3-4; Prov. 20, 9; Ecl. 7, 20; Sirah 25, 23, 27; Rom. 3, 10-12; 5, 12-19; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8).

Care au fost urmările păcatului strămoşesc?

Păcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adică

ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu lumea140.

Acest păcat a mai adus slăbirea chipului 1ui Dumnezeu în om, prin întunecarea în parte

a puterilor sufletului şi prin înclinarea mai mult spre rău decât spre bine. Mintea se mişcă

greu, deosebeşte anevoie cele ce are de cunoscut şi mai mult se depărtează decât se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decât anevoie pe Dumnezeu, priveşte mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viaţa trecătoare. Dar această slăbire nu înseamnă ştergerea sau stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeieşti. El s-a îmbolnăvit. Chipul lui Dumnezeu în el a slăbit, s-a întunecat. Prin păcatul strămoşesc, primii oameni au pierdut sfinţenia curăţia şi putinţa de a nu muri. Pierzând harul, ei au pierdut şi roadele harului. Dacă ar fi ascultat porunca dumnezeiască, Adam şi-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinţa de a nu muri, la care ar fi contribuit şi pomul vieţii, de care el nu s-a putut folosi, fiindcă a fost scos din Rai (Fac. 3, 22-23). Prin păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvârşită a trupului, căci păcatul a trezit în ei pofta cărnii. Despărţiţi de cele veşnice şi lunecând spre piericiune, trupurile lor sau deschis plăcerilor şi necurăţiilor. Firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat «prin neascultarea unuia singur». Pierzând harul care-i acoperea, ei au fost dezbrăcaţi de înălţarea spre Dumnezeu şi de privirea directă a lui Dumnezeu.

Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după Sf. Apostol Pavel este

„plata păcatului” (I Cor. 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupească, sufletească şi veşnică. Dumnezeu însuşi a vestit primilor oameni că vor muri dacă nu vor asculta porunca (Fac. 2, 17). Neascultând-o, pedeapsa lor a fost moartea144. Nu trebuie să se creadă că Adam şi Eva şi-au atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom purtător de nenorociri, ci numai pentru că au călcat porunca dumnezeiască.

După facerea lumii, Dumnezeu Se îngrijeşte de ea?

Dumnezeu Se îngrijeşte de lume. Această lucrare prin care Dumnezeu Se îngrijeşte de lume se numeste pronie sau providenţă. Prin pronie, Dumnezeu păstrează lumea în totalitatea ei şi fiecare lucru şi fiinţă în parte, le ocroteşte şi le îndreaptă, prin diferite mijloace, spre scopurile pentru care au fost create. Pronia sprijină orice lucrare bună. De ea ţine profeţia în Vechiul Testament şi planul mântuirii. Ea se arată în toate lucrurile lumii, de la cele mai mici până la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaşte şi le îngrijeşte, cum ne spune Mântuitorul însuşi: „Priviţi la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici, nu adună în jitniţe, şi TatăL vostru Cel ceresc le hrăneşte” (Matei 6, 26). „Au doar nu se vând două vrăbii pentrv un ban? Şi nici una dintre ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” (Matei 10, 29). «Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gură de Aur, nu numai că a adus la lumină zidirea, dar după ce a adus-o, o îngrijeşte. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute, toate acestea se bucură de pronia Lui. Fără această lucrare ele se duc, se scurg şi pier». Iar Clement Alexandrinul zice: «Înfţişarea, ordinea şi măiestria lucrurilor văzute ne arată pronia dumnezeiască”». Prin pronie, Dumnezeu nu numai păstrează, dar şi conduce lumea spre mai multă viaţă (Ioan 10, 10), spre desăvărşirea şi transfigurarea întregii creaţii (Evr. 2, 5)149. Sf. Efrem Sirul scrie despre pronie astfel: «Am văzut case şi m-am gândit la gospodar. Am văzut lumea şi am înţeles pronia. Am văzut corabie fără cârmaci scufundându-se. Am văzut faptele oamenilor neispravind nimic fără Dumnezeu, Care le conduce. Am văzut cetăţi şi republici deosebite în constituţia lor şi am înteles că toate există în rânduiala lui Dumnezeu. Turma e de la păstor, iar creşterea tuturor pe pământ e de la Dumnezeu. Prin pronie, Dumnezeu opreşte răul şi îl întoarce spre bine, cum ne spune Mărturisirea lui Dositei: «Cele rele le ştie mai dinainte şi le îngăduie Dumnezeu, dar El nu Se îngrijeşte de ele, pentru că nici nu le-a făcut. Dar odată întâmplate, ele sunt îndreptate spre ceva folositor de bine nesfârşita bunătate, care, fără să le fi făcut, le îmboldeşte spre mai bine cât este în puterea acestora».

Dumnezeu păstrează şi conduce lumea, conlucrând cu puterile făpturilor, nu fără ele.

Sursa:

INVATATURA DE CREDINTA ORTOXA CRESTINA ORTODOXA – Catehism  – editie a arhiepiscopului Vadului, Feleacului si Clujului, aparuta cu binecuvantarea Inalt Preasfintitului Arhiepiscop BARTOLOMEU VALERIU ANANIA – Cluj 1993 – aparuta la Imprimeria Arhidieceziana Cluj  – pag 40– 41 – 42

 

Aranjarea unei mese festive

Sunt foarte multe reguli pentru aranjarea mesei festive, şi cea a mesei familiare. Dacă înveţi aceste reguli simple nu vei rămâne de ruşine niciodată în faţa musafirilor mai sofisticaţi. La masa familiară de zi cu zi foloseşti mult mai puţine farfurii, pahare şi tacâmuri, însă la o masă festivă ai nevoie de multe din acestea.
O masă festivă se prezintă de obicei în felul următor. Se aşează două farfurii una peste alta, dedesupt cea de serviciu şi deasupra cea pentru felul întâi deasupra lor se pune şerveţelul. Se pun două – trei coşuleţe pentru chifle sau pâine, depinde cât de mare este masa. Furculiţele se aşează întotdeauna pe partea stângă a farfuriei şi se pun în funcţie de felurile care vor fi servite, aliniate de la stânga spre dreapta.
La dreapta farfuriei se pun cuţitele cu partea tăioasă spre farfurile tot în ordinea utilizării lor. În faţa farfuriei se pune lingura de supă cu curbura în sus şi lingura pentru desert.
Dacă avem mai multe feluri de mâncare nu aliniem toate furculiţele şi cuţitele lângă farfurii, nu punem mai mult de trei, restul tacâmurilor ca de pildă linguriţele de tort, furculiţele şi cuţitele pentru baclava sau fructe se pun pe o tavă în apropierea mesei.

Numărul de tacâmuri şi aşezarea lor diferă în funcţie de meniul servit la masă, dar aranjamentul de bază este obligatoriu. Lamesele festive este obligatoriu să schimbi tacâmurile şi să foloseşti pentru fiecare fel tacâmul lui, la fel şi farfuriile, dar pentru o masă mai puţin pretenţioasă nu este obligatoriu schimbarea lor continuă. Farfuriile sunt şi ele de mai multe feluri dar pe masă la început se pun doar cele două, dar foloseşti farfurie pentru antreuri, supă, farfuria întinsă şi cea pentru desert.

În faţa farfuriilor pe partea dreaptă este locul paharelor. Sunt multe tipuri de pahare dar trei dintre acestea sunt obligatorii pe masă. Paharul de ţiucă, de vin şi de apă. Paharele de vin alb şi vin roşu diferă între ele, cel de vin alb este puţin mai mare decât cel de vin roşu. După folosirea oaharelor de ţiucă ele trebuie luate de pe masă.
Este mai elegant dacă băuturile aperitive se servesc la o lată măsuţă unde musafirii pot sta pe canapea sau fotolii, dar nu este obligatoriu, mai ales dacă spaţiul nu ne permite.

Sticlele de apă şi de vin se pun simetric pe masă, şi la îndemâna bărbaţilor pentru că ei trebuie să servească băuturile. Este bine dacă le punem pe o tăviţă ca să evităm pătarea feţei de masă. Dacă masa nu este suficient de mare ca să încapă sticlele pe ea, băutura va fii servită în mod obligatoriu de bărbatul casei, niciodată de femeie. Nu se toarnă băutură în pahare doar în cazul în care ele sau golit.

Decorarea unei mese depinde mult de mărimea ei, de felul musafirilor şi de împrejurări. Pe lângă farfuriile, tacâmurile şi paharele obligatorii, este bine să punem şi nişte flori în vaze joase sau lumânări decorative, dar fără să încărcăm prea mult masa. Dacă este una mai mică atunci vom pune pe ea exact ce este necesar pentru felul respectiv de mâncare. Să nu uităm de pe masă nici soliniţele şi recipientele pentru piper.

Cateva reguli
Nu se vor aseza alaturi mai mult de 3 cutite si 3 furculite.
Fata de masa trebuie sa fie destul de mare incat sa ascunda picioarele mesei.
Chiflele sau feliile de paine se pun in 2-3 cosulete speciale, repartizate simetric.
Paharul de vin rosu e ceva mai mic decat cel de vin alb.
Apele minerale se servesc in sticlele lor originale, la fel si vinurile straine.
Seturile pentru sare si piper trebuie sa fie suficiente (cate unul la 3-4 persoane).
Salata se serveste in castronele separate, pentru fiecare invitat.
Efect decorativ
Florile nu trebuie sa lipseasca din niciun aranjament de masa festiv. In functie de preferinte, acestea pot fi asezate cate una in dreptul fiecarui invitat, direct pe masa sau central. Important este sa nu stanjeneasca comunicarea vizuala intre invitati. Prin urmare, alege un buchet jos sau realizeaza un aranjament ”la inaltime”, intr-o vaza cu picior subtire si inalt. Evita pe cat posibil florile foarte parfumate, deoarece mirosul acestora se poate amesteca cu cel al mancarii. Florile de sezon sunt intotdeauna binevenite, mai ales primavara, cand ai de ales dintr-o multime, toate colorate si parfumate.
Pe langa faptul ca incalzesc atmosfera si creeaza efecte de lumina, lumanarile pot fi folosite si pentru a introduce accente de culore. Ele pot completa ansamblul mesei indiferent de forma pe care o au, de suportul folosit, de pozitionare si dimensiuni.
De asemenea, poti amplasa in dreptul fiecarei farfurii cartonase personalizate cu numele invitatilor. Pe langa rolul organizatoric, acestea au si un efect vizual foarte placut, daca sunt alese in culorile si formele potrivite.

Surse:

www.ifamilia.ro/

www.casamea.ro

A iubi înseamnă a ierta

Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare la rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru… Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui şi asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însuşire Dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea.

Ieromonah Savatie Baştovoi

Dulceață de vișine

Numărul de porții: 8
Timpul de preparare: 2 ore
Timpul de gătire: 2 ore
Dificultate: foarte ușor

Ingrediente:

4 kg de vișine curățate de sâmburi
4 kg de zahăr
zeama de la 2 lămâi mari
 
Preparare:

După ce avem vișinele spălate și curățate de sâmburi, le punem într-o cratiță mare, adăugăm peste ele zahărul și lăsăm așa până a doua zi.
Așezăm cratița pe foc mic și lăsăm să fiarbă având grijă să adunăm spuma care se formează la suprafață.
Amestecăm ușor, din când în când. Când nu se mai adună spumă, adăugăm zeama de lămâie și mai lăsăm să fiarbă până în momentul în care picăturile de dulceață, turnate pe o farfurie rece, nu mai curg. Avem grijă să probăm destul de des pentru că ne putem păcăli ușor și să lăsăm dulceața să fiarbă prea mult.
Trebuie să-și păstreze culoarea roșu-închis.Turnăm dulceața fierbinte în borcane spălate și sterilizate. Închidem capacele ermetic și lăsăm borcanele cu gura în jos, învelite în pătură, până a doua zi.

Delicioasă!